De ce simțim nevoia să creăm povești, să ascultăm povești, să înțelegem poveștile celorlalți?

Cu întrebările astea m-am trezit ascultând primele 3 minute din interviul de mai jos – yes, Amanda strikes again, vorbind despre traume profunde, artă, redemption, dar și cărți care i-au schimbat percepția despre lume, cum ar fi Dropping Ashes on the Buddha:

Așa că, dacă am vorbit despre de ce scriem, acum cred că e momentul și pentru reversul medaliei, fără de care nu prea avem cum să scriem: cititul, cărțile, poveștile, memoriile, poeziile, toate aceste bucățele în care ne pierdem și care ne fac spiritul să danseze.

Listea mea de motive aleatorii, care se îmbogățește pe măsură ce adun ani și povești:

• Citesc pentru a evada în lumi inexistente, dar care spun atât de multe lucruri despre natura umană.
• Citesc pentru a-mi scoate la suprafață stări cu care, altfel, mă confrunt mult mai greu.
• Citesc pentru a învăța, a înțelege, a empatiza, a descoperi realitatea celorlalți.
• Citesc pentru a-mi explica natura umană, cu toate ale sale. (de asta nici nu mă opresc la un singur gen sau stil de a construi povești)
• Citesc pentru a trăi sute de vieți în câteva pagini.
• Citesc pentru a-mi hrăni imaginația, creativitatea, spiritul și pasiunile.
• Citesc pentru că e o sete pe care nu o pot potoli altfel. (Bine, ce-i drept, setea de povești o potolesc și prin cinematografie, mai nou narrative games, dar tot cărțile primează.)

La voi cum se manifestă cititul? Care sunt motivele care vă fac să intrați în poveste?