Dincolo de mine

Bucureștiul din umbră

Sunt primele zile de toamnă și lumina începe să-și schimbe culorile. E o perioadă de tranziție, un soi de in-betweeness, care pe mine mă face nostalgică în fiecare an. Iar, de când ne-am mutat în centru, plimbările mi s-au transformat în jocuri cu soarele, copacii, umbrele și casele vechi ascunse printre străduțe.

Din păcate, tot de când ne-am mutat în centru, am ocazia să observ cum Bucureștiul devine decrepit cu fiecare lună ce trece. Și, ca o bucureșteancă de 3 generații încoace, încep să mă întreb dacă mai e ăsta Bucureștiul meu, pe care îl promovam tuturor, cu multă încredere că are o frumusețe ascunsă. Știu că e genul de oraș care provoacă love-hate relationships. Mai știu și că există colțuri care încă încântă. Dar starea generală de decădere se observă cu ochiul liber. Pe străzi, în transportul în comun, în piețe și parcuri, pe trotuarele cotropite de mașini și pe fațadele uitate ale blocurilor și caselor.

Nu scriu pentru că am neapărat o soluție, e mai degrabă o supărare combinată cu nostalgia pentru vremurile când aceste case și parcuri își păstrau demnitatea arhitecturală. Știu că nu sunt singura care observă lucrurile astea și știu că multe grupuri de inițiativă se luptă să facă ceva. Știu că există de ani buni proiectul Case care plâng, mă bucur să văd cât avânt a luat Bucureștiul pregătit și tot ce se face pentru a preveni un dezastru la cutremur, urmăresc ce fac Arcen sau Carol 53, iar lista continuă. Evident că asta înseamnă că fiecare dintre noi putem contribui cu susținerea acestor proiecte și ne îndemn să o facem de fiecare dată! 🙂

Dar acum simțeam nevoia să vă împărtășesc din stările conflictuale pe care le trăiesc de câte ori merg spre casă, pe jos, în timp ce coloanele, mascaronii, arcadele, ferestrele, ușile și pereții se uită înapoi, pătați și scorojiți, în așteptare. Cu un ochi mă bucur de cele care încă rezistă, mai ales în lumina caldă de septembrie, cu un ochi critic și mă întristez.

Leave a Reply